Un post de radio naţional difuzează de ceva vreme o melodie cu accente parodice după vechiul şlagăr de Cântarea României "Anul 2000". Generaţia care în anii '80 purta cravată de pioner la şcoală şi învăţa ce e munca şi cam cum poţi s-o fentezi, la practicile agricole, îşi aminteşte cu siguranţă versurile acelea ce spuneau, în esenţă, că "noi, în anul 2000, când nu vom mai fi copii", o să facem şi-o să dregem şi-o să transformăm ţara într-o grădină, cu flori şi palate, etc, etc. Un cor de glasuri cristaline împrăştia din difuzoarele radiourilor cu tranzistori bucuria de-a trăi în epoca de aur şi speranţa în viitorul luminos. Regimul delira frumos în acel cântec, încercând să inoculeze în minţile tinere ideea că acolo unde comunism nu e, nimic nu e. În anii '90, când se părea că istoria nu mai suportă minciuna şi nici pe mincinoşi, foştii şoimi ai patriei şi pionieri aveau să afle că, de fapt, nu erau sortiţi să fie decât o altă generaţie de sacrificiu pusă în slujba unei utopii. Dar, cum nici minciuna şi nici mincinoşii n-au vrut să iasă de pe scena istoriei, alte cântece de sirenă au luat locul propagandei comuniste. De două decenii, basculante de vorbe se răstoarnă în urechile românilor, basme electorale al căror scop nu mai este doar să facă tichie de mărgăritar din balega unui sistem disfuncţional. Acum miza se pune, în principal, pe obţinerea de voturi, cât mai multe voturi care să aducă legitimitatea puterii şi, odată cu ea, controlul resurselor. Ca şi în precedentele campanii electorale, acelaşi joc al seducţiei - cu predictibilul abandon de după - este practicat şi la actualele prezidenţiale. Urmărind evoluţia candidaţilor şi studiindu-le istoricul, atât cel personal cât şi cel al partidelor care îi susţin, impresia e că votanţii sunt trataţi ca nişte jaloane-miză ai unei partide de cărţi. Şi, la ce apucături au unii politicieni, nici măcar nu vorbim de subtilul şi cerebralul poker, ci mai degrabă despre popularul şeptic. Din sloganurile de campanie vedem că liberalul Antonescu vorbeşte de "Revoluţia bunului-simţ", dar în teritoriu cumpără voturi cu găleţi de plastic şi cizme de cauciuc. "La bine şi la greu" al lui Băsescu sună cel puţin cinic, dacă ne gândim la cât de lamentabil a eşuat celebrul "Să trăiţi bine!", de acum cinci ani. Geoană încearcă să facă din propria dorinţă de putere un ideal al întregului popor, chemând masele să "Învingem împreună!", în timp ce Oprescu, cel care a umplut Primăria capitalei de proiecte fantasmagorice cheamă "Hai România!" spre nu se ştie unde. Personal, nu văd o speranţă de mai bine nici în sloganurile lor, nici în discursurile şi gesturile atent studiate din faţa camerelor de filmat. Nici ale lor şi nici ale candidaţilor de eşalon doi, gen Becali sau Vadim. Trăiesc, în schimb, o acută impresie că din generaţia de sacrificiu din care am făcut parte am fost aruncat, de fatalitatea ciudatei noastre democraţii postdecembriste, în marea masă de manevră electorală luată în vizor de diversele cercuri de interese ale puterii. Şi realizez cât de adevărată este concluzia pe care melodia-parodie amintită mai sus o adresează în principal celor care, în anii '80, cântau "Noi în anul 2000/Când nu vom mai fi copii", şi anume "Nu ne-am născut în locul potrivit!".