Decembrie 1989 a adus pe stradă o categorie largă de oameni. Unii nu ştiut exact de ce au ieşit. Alţii au fost doar curioşi. Au fost şi unii care au cărat acasă tot ce le-a picat în mână. Dar majoritatea a fost compusă din oameni care s-au dus să moară pentru un ideal. Nu foamea şi frigul i-au înspăimântat, ci interzicerea conştiinţei, interzicerea libertăţii de a gândi şi de a simţi. Nu dorinţa de a avea trei frigidere şi şase automobile i-a determinat să-şi pună viaţa la bătaie, ci imposibilitatea de a mai suporta minciuna şi acea gravă falsificare a însăşi noţiunii de viaţă. Cei care au luptat şi au murit în Revoluţie, cei care au luptat şi au rămas infirmi, cei care au luptat şi, astăzi, sunt uitaţi pe undeva, pe la periferia istoriei, reprezintă esenţa acestui popor în forma lui ideală, netrucată de interese meschine, scopuri scârboase şi interese oculte. Pe aceşti oameni care dau o bună legitimitate acestui popor nu-i cunoaşte aproape nimeni. Şi nici nu sunt mulţi care ar vrea să-i cunoască. Idealul, pentru cei care n-au auzit de aşa ceva, este de neînţeles.

După 20 de ani de la Revoluţie, mi-au trecut prin faţa ochilor toţi acei prieteni şi buni amici care, la prima zvâcnire a conştiinţei, au zburat, pur şi simplu, în faţa sediului neomeniei şi au strigat "Nu". Unii au murit impuşcati. Alţii au scăpat, dar au plecat de mult, departe, prin alte ţări. Cei care au rămas au învăţat lecţia umilinţei. Niciunul, dar absolut niciunul, nu a ajuns niciodată într-o poziţie socială din care să-şi poată exercita profundul umanism şi ataşamentul dureros faţă de o umanitate dezumanizată. Aceşti oameni, care s-au hrănit în zilele Revoluţiei dintr-un ideal colectiv, au înţeles că un stat, şi cu atât mai puţin un popor, nu va putea face niciodată distincţia dintre individ şi persoană. Idealul a devenit astfel strict personal. Indivizii, cu mult mai numeroşi decât persoanele, au confiscat Revoluţia, i-au denaturat sensurile şi i-au negat orice urmă de nobleţe. Lumea, se pare, nu aparţine oamenilor. Asta a spus-o un poet. Şi tot un poet, un rus refugiat în America, a mai spus, de parcă ar fi avut România în vedere: acum vorbesc doar fiii tăi răi, cei buni au ales să tacă.

După 20 de ani de la Revoluţie, eşecul României nu este de natură economică, ci de natură morală şi spirituală. Peste întinderea nesfârşită a Nimicului domnesc oameni care gândesc Nimicul. Lipsa de sens apare atunci când cei care dau un sens lucrurilor sunt batjocoriţi. Un omagiu pentru cei care au luptat în Revoluţie, pentru cei care au murit în puşcăriile comuniste şi pentru cei care continuă, într-un fel sau altul, să păstreze nealterat un sens al omului de a fi nu poate consta decât într-un efort personal de raportare onestă şi deschisă la un trecut ce trebuie pus în deplin acord cu prezentul.

Comentarii

(27)