Să NU critici niciodată mai mult decât este cazul! Dar, mai ales, NU înjosi (cu atât mai mult în public) o persoană, chiar dacă a greșit!
NU încărca de laude doar locul I. E bine să fii primul, dar asta nu înseamnă că locul II sau III sau X nu sunt merituoase.
Concentrează-te în discurs/discuție pe ce a fost și este bine, balansează un reproș ori un lucru negativ cu trei lucruri bune. Oamenii sunt mult mai sensibili la critici și reproșuri! Și le uită mai greu!
Dați-le voie oamenilor să greșească. Din greșeli se naște progresul/inovația!
Recompensează și recunoaște munca, NU doar rezultatele! Pentru că munca în echipă, relațiile sănătoase sunt mai prețioase decât orice obiectiv atins!
Zilele trecute, am participat la un eveniment în care au fost prezentate concluziile unei cercetări privind evoluția relațiilor și a managementului din companii. N-am să vă încarc cu chestii legate de cultura organizațională, am să mă opresc doar asupra unui singur aspect, cel legat de competitivitate, gestionarea succesului și a eșecului. Și nu, nu am să vă povestesc despre cum s-au schimbat, din acest punct de vedere, lucrurile prin firme, ci am să extrapolez subiectul spre școală.
De fapt, nu știu ce mecanisme s-au deschis în mintea mea în timpul prezentării acestei secțiuni, dar n-am putut să filtrez nici măcar o informație din perspectiva de business. Cap coadă, în tot acest discurs, am sorbit fiecare cuvânt și l-am transpus în experiențe și practici legate de sistemul de învățământ. Pentru că mi s-a părut atât de incredibil câtă grijă, câtă atenție pentru stima de sine și valorizarea oamenilor se recomanda acolo în relația șef-subordonat ori între colegi, deci între adulți, încât aproape m-am revoltat.
M-am revoltat pe această societate incapabilă să progreseze și să prospere. Această societate împietrită în mentalități depășite, care refuză pur și simplu să se gândească și la ziua de mâine, nu numai la ce și cât câștigă azi. Și m-am necăjit, pentru că, în sala aceea, poate mai mult ca niciodată, am înțeles ce înseamnă să ai lideri cu viziune, care gândesc în termen de ”noi”, luând în calcul valoarea muncii, așteptările, nevoile ori sentimentele tuturor, din toate straturile și pozițiile. Am înțeles ce înseamnă ca atunci când creionezi planuri, strategii, resurse, obiective să pui în plan principal pe fiecare om care te ajută să clădești, de la vlădică până la opincă.
Nu vă închipuiți că în toate companiile ce au luat parte la cercetare era totul la superlativ, că toți indicii erau bineîndepliniți. Nici pomeneală, unele diferențe erau chiar mari, dar când s-a așezat acest grafic general peste graficul situației ”ideale”, tocmai aceste diferențe au evidențiat extrem de clar exemplele de bune practici în gestionarea afacerii și lucrul cu oamenii. Am văzut clar ce comportamente, ce mentalități fac bine, ce obiective contează și ce factori influențează, de fapt, implicarea, angajamentul și productivitatea, ce te susține și te ajută să-ți atingi scopul și să-ți îndeplinești misiunea. Am văzut mai clar ca niciodată cât de departe este mediul privat, ca abordare, ca mentalitate, concept ori stil de conducere de tot ceea ce se întâmplă în afara lui.
Exemplele cu care am început acest text sunt doar câteva recomandări pe care eu mi le-am notat în loc de concluzii. Lista însă putea fi mult mai lungă.
Unde am fi, dacă măcar parte din ele ar fi puse în practică și în sistemul de stat, în comunități, în politică, practic prin toate acele cotloane știute și neștiute în care se iau decizii privind viața și bunăstarea noastră, dar, mai ales a copiilor noștri, mulți dintre ei captivi într-un sistem anchilozat în care deciziile se iau pe genunchi, fără o perspectivă pe termen lung. O fărâmă de respect pentru ziua de mâine, și eu aș fi putut asculta liniștită întregul discurs. Dar nu!
Copiii noștri încă mai sunt scoși în fața clasei ori puși cu fața la perete chiar și pentru o banală năzbâtie. Copiii noștri încă sunt muștruluiți în public și sancționați ori pedepsiți în toate felurile. Copiii noștri nu au voie să greșească. Sunt lăudați doar pentru 10, dar și atunci cu măsură, ”să nu li se urce la cap”.
În brambureala de decizii, în școală se stabilesc standarde tot mai complexe, iar îndeplinirea lor sau nu atrage eticheta elev model/problemă. Individualismul, conformismul, concurența, violența, umilința etc sub toate formele și din toate pozițiile sunt defecte vechi, peste care e greu de trecut. Și nu doar în relația profesor - elev, ci și în relația elev-elev, profesor-profesor. Și peste toate acestea adăugați încă o serie de pretenții, reproșuri, așteptări, nevoi ori presiuni cu care vin familia și societatea.
Și ne mai întrebăm de ce avem rezultatele pe care le avem, de ce copiii se plictisesc la școală, de ce nu au încredere în ei, dar, mai ales, de ce ies din sistem debusolați și incapabili să ia viața în piept?!... De ce... iar asta este o realitate, chiar dacă ne străduim să ascundem gunoiul sub preș... sunt atât de mulți copii, adolescenți și tineri, atât de fragili emoțional și în prag de depresie?!...
